de Irvin D. Yalom

          CAPITOLUL 2 

          „Cum să recunoaștem anxietatea morții. Moartea este totul și, în același timp, nimic. Viermii în tine vor intra și vor ieși. Fiecare persoană se teme de moarte în felul ei. Pentru unii oameni, anxietatea morții este muzica de fundal a vieții și fiecare activitate evocă gândul că un anumit moment nu se va mai întoarce niciodată. Chiar și un film vechi este resimțit dureros de cei care nu se pot abține să nu se gândească la faptul că toți actorii sunt acum pământ. În cazul altora, anxietatea e mai zgomotoasă, greu de controlat, erupând la trei dimineața, lăsându-i cu răsuflarea tăiată în fața spectrului morții. Sunt asaltați de gândul că și ei vor muri în curând, la fel ca toți ceilalți din jurul lor.

Alții sunt hăituiți de o anumită fantasmă a iminenței morții: pistolul îndreptat spre capul lor, un pluton de execuție nazist,o locomotivă îndreptându-se tunătoare

spre ei, o cădere de pe un pod sau de pe un zgârie nori. Scenariile legate de moarte iau forme puternice. Cineva se vede închis în coșciug, cu nările pline de pământ, și totuși conștient că va zace în întuneric pentru totdeauna. Altul se teme că nu va mai vedea, auzi sau atinge niciodată o ființă dragă.    

          Alții simt durerea de a fi sub pământ în timp ce toți prietenii lor se află deasupra. Viața va continua ca înainte, fără ca cineva să mai știe vreodată ce se va întâmpla cu familia sa, cu prietenii săi, cu lumea sa. Fiecare dintre noi gustăm puțin moartea când alunecăm în somn, în fiecare noapte sau când ne pierdem cunoștința sub anestezie. Moartea și somnul, Thanatos și Hypnos, cum se numesc în mitologia greacă, erau gemeni. Prozatorul existențialist ceh, Milan Kundera sugerează că actul uitării este și el o anticipare a morții: <Ceea ce-i înspăimântă pe mulți în legătură cu moartea este nu pierderea viitorului, ci pierderea trecutului. De fapt, actul uitării este o formă de moarte cu care ne întâlnim mereu în viață.>

           În cazul multor oameni, anxietatea morții este manifestă și ușor de recunoscut, dar totuși supărătoare. La alții este subtilă, ascunsă, mascată sub forma altor simptome, și poate fi identificată numai prin explorare, dacă nu chiar excavare. Mulți dintre noi echivalăm anxietatea morții cu frica de rău, de abandon sau de anihilare. Alții sunt uluiți de enormitatea eternității, de ideea de a fi mort pentru totdeauna, în vecii vecilor; alții nu pot înțelege starea de neființă și se întreabă unde vor fi când vor muri; alții își îndreaptă gândurile spre oroarea de a vedea întreaga lor lume dispărând; alții se luptă cu inevitabilitatea morții, ca în acest e-mail trimis de o femeie de 32 de ani cu accese de anxietate: <Cred că sentimentul cel mai puternic l-am avut când am înțeles că voi fi EU cea care va muri, nu altă entitate cum ar fi Eu-cea-bătrână sau Eu-cea-bolnavă în stadiu terminal și pregătită să mor. Cred că întotdeauna m-am gândit la moarte pieziș, mai degrabă ca la ceva care s-ar putea întâmpla, decât ca la ceva care se va întâmpla. Săptămâni în șir după un puternic atac de panică, m-am gândit la moarte mai serios ca întotdeauna și acum știu că nu este ceva care s-ar putea întâmpla. M-am simțit de parcă am avut revelația unui adevăr îngrozitor și nu m-aș mai fi putut întoarce la ce era înainte.>”